Merit să fiu bătută!

de Raluca Rotaru | Distribuie acest articol:

M-am decis să scriu o serie de articole pe tema convingerilor limitative, că tare ne mai limitează viața! Sistemul nostru de convingeri ia naștere în urma numeroaselor evenimente petrecute în mediul nostru familial, social, cultural, evenimente pe care le-am perceput ca fiind adevarate sau false. Majoritatea acestor convingeri sunt limitative și ne împiedică să trecem dincolo de ele deoarece ne vedem condiționați să le apărăm și să trăim conform lor.

Dacă genele noastre determină caracteristicile noastre fizice ( culoarea ochilor, forma nasului), convingerile noastre determină comportamentul nostru, meseria pe care o alegem, cum ne petrecem timpul liber, hobby-urile pe care le avem, ce ne place, ce nu ne place, alegerile afective. Insă chiar dacă nu ne putem schimba genele, putem acționa asupra sistemului nostru de convingeri. De cele mai multe ori, ele sunt adânc impregnate în inconștientul nostru, însă nu sunt nemuritoare.

De ce este atât de important să identificăm care este propriul nostru sistem de convingeri? Pentru că, de foarte multe ori, convingerile noastre limitative sunt cauza conflictelor căci fiecare se comportă și acționează conform propriului sistem de convingeri, lovindu-se adesea cu alte “realități” la fel de subiective. Convingerile noastre formează un ecran între lumea exterioară, evenimente și propria persoană. Ele sunt reprezentări ale realității, și în general tindem să le  confundăm  cu realitatea în sine.

Unul din principiile fundamentale ale Programării Neurolingvistice este Harta nu este teritoriul, care face referire exact la percepțiile noastre asupra realității, la faptul că fiecare interpretează realitatea în  funcție de propriile convingeri și experiențe de  viață. Alfred Korzybsky a fost cel care a utilizat primul acest concept Harta nu este teritoriul. Este interesantă istoria din spatele acestui principiu. Se pare că Alfred Korzybsky a rostit această frază dupa ce a căzut, împreună cu trupa pe care o conducea în Primul Razboi Mondial, într-o groapă adâncă ce nu apărea nicicum pe hărțile ce le aveau ei. Așadar, harta nu este teritoriul, așa cum nici cuvântul nu  este obiectul ce îl reprezintă. 

Pentru a înțelege mai bine cum ne limitează sistemul nostru de convingeri,vă voi relata povestea Irinei, punând accent pe cum a reușit inconștientul său să creeze o realitate conform convingerilor sale limitative.

Irina este o tânără de 35 de ani, proaspăt divorțată, mamă a unui copil minunat. Povestea  de dragoste dintre ea și fostul ei soț a început cu mulți ani în urmă, când ea avea doar 19 ani, iar el 21, s-au plăcut, s-au îndrăgostit, s-au căsătorit, iar la scurt timp s-a născut și unicul lor copil.

Principalul motiv pentru care a divorțat de el îl constituie volența domestică. Fostul soț era foarte violent, atât cu ea cât și cu copilul lor. Când a venit la mine, deja trecuseră luni bune de la divorț, însă încă mai erau câteva răni rămase deschise. La un moment dat, într-una din sedințe a apărut tema violenței. Am întrebat-o ce se petrecea în ea, ce simțea în momentul în care fostul soț venea spre ea și o agresa fizic. Imi spunea că pur și simplu înlemnea în fața lui și nu mai avea nicio reacție fizică. Stim că frica se manifestă diferit de la persoană la persoană. Folosindu-mă tot de violență, vă dau exemplul unei persoane care este atacată și poate să aibă trei posibile reacții în fața primejdiei: ori se luptă cu atacatorul-fight, ori fuge din fața atacatorului-flight, ori înlemnește în fața lui, rămânând paralizată de frică-freeze.

In cazul Irinei, ea tot timpul paraliza de frică în fața atacatorului. Mi-a spus că la un moment dat, chiar și fostul ei soț a întrebat-o: Măi, dar de ce nu faci ceva, de ce nu țipi, de ce nu fugi, chiar stai așa să te bat? Însă nu a reușit să își explice ce se petrecea cu ea în acele momente de maximă violență.

Incetul cu încetul, am reușit să ajungem împreună la sistemul său de credințe referitor la aceste momente si mi-a spus că îi aparea adesea în minte : Merit să fiu bătută! Cumva reusea să îi găsească o scuză soțului pentru ceea ce îi făcea. Totodată, am întrebat-o ce valorează ea într-o relație, care este lucrul cel mai important pentru ea într-o relație. Mi-a mărturisit că apreciaza fidelitatea, restul nu mai contează. 

Era clar că aveam de-a face cu niște convingeri limitative care pur și simplu au ținut-o captivă pe Irina în această relație toxică. Am mers în spate, pe linia timpului și am ajuns la un moment foarte impactant pentru ea din copilărie. Avea în jur de 8 ani când într-o seara intră în camera unde obișnuia să doarmă tatăl său și lasă o carte pe patul acestuia. Dimineața, când se trezește, se duce în aceeași cameră și găsește cartea exact în același loc unde a lăsat-o, dându-și seama că tatăl ei nu a dormit acolo în acea seară. Nu i-a comunicat nimic mamei și a iesit afară la joacă. După câtva timp, tatal ei vine de la serviciu, o ia în brațe, iar ea îl intreabă: Unde ai dormit azi noapte? Tatal ei nu îi spune nimic ei, însă îl vede că se schimbă la față și urcă scările, ducându-se acasă. Se aud țipete din apartament, însă ea crede că poate nu aude bine.  Apare mama ei, bătută și îi spune să urce de urgență în casă să își facă bagajele să plece de acolo. Tatăl ei a crezut ca soția fusese cea care îi spusese fiicei că el nu dormise acasă și că poate umblă cu altcineva.

Deși au mai existat și în trecut discuții legate de infidelitate, acela a fost momentul decisiv în care mama ei a decis să divorțeze de tatăl ei: Dacă un bărbat îți dă o palmă, sigur urmează și a doua! În acest caz, convingerea mamei sale nu a fost una limitativă, din contră, a ajutat-o să iasă dintr-o relație cu un om violent. Însă Irina a ramas cu un sentiment imens de vinovăție, crezând mai mereu că ea este responsabilă de divorțul părinților ei și că ea merita să fie bătută în locul mamei: Eu meritam să fiu bătută, nu mama!  Divorțul părinților a reprezentat pentru Irina un moment traumatic al vieții sale, în care a simțit că și-a pierdut tatăl, acesta mutându-se într-un oraș la sute de kilometri depărtare de ele.

Tocmai de aceea, a luat decizia ca niciodată să nu-și lase copilul fără tată. Iar aceasta decizie s-a transformat într-o credință limitativă de genul: Un copil are nevoie de ambii părinți pentru a-i fi bine, tocmai de aceea divorțul nu este o soluție.  Iar această credință limitativă a menținut-o pe ea atâția ani captivă într-o relație toxică cu soțul ei, căci nu vroia să își lase copilul fără tată. Cum acesta din urmă i-a fost și fidel, Irina a avut toate condițiile necesare pentru a rămâne și ea fidelă, la rândul ei, credinței că ea e vinovată și merită să fie bătută.  Însă, în tot acest timp, ea nu făcea altceva decât să repete la infinit scena din copilărie, în care se considera responsabilă de divorțul părinților.

Din păcate,  povestea Irinei nu este singulară. În Romania, violența domestică este foarte prezentă și este văzută de multe ori ca fiind ceva normal. Povestea Irinei m-a ajutat să înțeleg mai mult ce determină o femeie să rămână într-o relație toxică, în care este devalorizată la maxim, în mod repetat, de partenerul ei. Da, este usor să intrăm în judecată față de o astfel de persoană și să începem să-i fluturăm prin față slogane spirituale de genul: Tu ești creatoarea propriei tale vieți! Tu ai atras asta, tu ai creat asta la un nivel inconștient!  Însa doar intrând ușor, fără judecată, prin cotloanele ascunse ale inconștientului putem ajunge la o iertare a trecutului și implicit o acceptare a prezentului.

O astfel de experiență mi-a readus aminte cât sunt de adânc înrădăcinate în inconștient convingerile noastre limitative. Tocmai de aceea este atât de greu de ieșit din relațiile toxice, din relații în care ai și uitat cum este să fii iubită, iar violența, jignirea, respingerea, lipsa de respect fac parte din normalitatea vieții de zi cu zi.

 În cartea sa Eu sunt Acela Nissagardata Maharaj spune că Ceea ce mintea a creat, mintea trebuie să distrugă. Iar dacă nu vom face asta, putem ajunge să credem că suntem ceea ce ne spune mintea noastră: Niciodată nu ne deranjăm să verificăm ceea ce spune mintea noastră, daca e adevărat sau fals. Drumul spre adevăr trece prin distrugerea falsului. Pentru a distruge falsul, trebuie să ne analizăm credințele cele mai profunde.

Din punct de vedere al BioNeuroEmoției, principala credință care ne fură libertatea emoțională  este aceea că suntem cu toții separați unii de alții. În momentul în care ne dăm seama că suntem cu toții uniți, înțelegem că ceea ce se petrece în exterior nu reprezintă altceva decât efectul a ceea ce există în interiorul nostru. Nu facem altceva decât să proiectăm în exterior programele și credințele noastre limitative. Tocmai de aceea intrăm în rezonanță cu acele persoane care ne pot ajuta să “creăm” realitatea propriilor noastre credințe limitative.

BioNeuroEmoția ne invită să ieșim din paradigma de victimă, renunțând la credințele noastre limitative, permițându-ne să trăim viața în libertate deplină!

Dacă informația descoperită aici ți s-a părut utilă sau interesantă, fii generos și împartășește-o și cu ceilalți!

Pe aceeași temă:

Despre Raluca Rotaru

Raluca Rotaru

Raluca Rotaru

Bunã, sunt aici pentru a te ajuta sã intri în coerenta emotionalã de care ai nevoie, reconectându-te astfel cu adevãrata ta esentã: iubirea! Cred cu tãrie cã a fi coerent emotional reprezintã poarta ta cãtre fericire, asa cã permite-ti sã te cunosti, sã-ti întelegi emotiile, sã le accepti, iar mie permite-mi sa-ti fiu alãturi in aceastã cãlãtorie!

~Memorii Prenatale~ BioNeuroEmoție~Studiul Arborelui Genealogic~Consiliere Dezvoltare Personalã~Programare Neurolingvistică
Raluca Rotaru

Latest posts by Raluca Rotaru (see all)

24.10.2018 at 9:17 | Distribuie acest articol:

Vezi comentariile
Citește și

error: Continut protejat - Copyright ralucarotaru.ro