Golul lăsat de pierderile gestaționale timpurii

Pierderile gestationale din primele săptămâni de sarcină reprezintă o temă profundă, căreia nu i se dă importanța cuvenită; sunt morți foarte puțin recunoscute în societatea în care trăim. Există foarte mulți părinți care nu și-au permis să țină doliu după moartea apărută prea devreme în viața intrauterină. Și poate pentru faptul că a apărut atât de devreme, sunt reduși cu toții la tăcere, căci bebelușul ce tocmai l-au pierdut nu era îndeajuns de mare pentru a putea fi vizibil, adică….nu există!

Aceste pierderi gestationale timpurii sunt pierderi reale, iar familiile îndurerate au nevoie să le fie recunoscută durerea prin care trec.

Pe lângă toată durerea provocată de o asemenea pierdere, părinții mai au de a face și cu persoanele din sistemul sanitar care nu sunt pregătite pentru un astfel de doliu gestațional. Mulți dintre ei oscilează între a nu ști ce să spună, o atitudine de indiferentă sau a spune fraze ce nu fac altceva decât să accentueze durerea părinților: Lasă că sunteți tineri, faceți voi altul! Gata, revino-ți, că intri în depresie!, Ei, oricum n-avea decât 8 săptămâni! sau Nu era nici personă, nu avea nici formă umană, așadar este prea devreme să il iubiti, este prea devreme să va puteti atasa de el.

Acestea sunt forme des întâlnite de a invalida un doliu gestațional. De aceea, este important ca la nivel de societate, să ne schimbăm mentalitatea față de avort și față de traumele emoționale ce le implică acesta.

În ceea ce privește drama părinților ce tocmai și-au pierdut bebelușul, este important să poată să își plângă copilul, cel care, până cu puțin timp în urmă, reprezenta centrul universului lor.

Știai că Polonia este țara unde li se permite părinților să înmormânteze resturile copiilor morți în orice moment al gestației și pot organiza, de asemenea, un ritual de rămas-bun, prin care copilul este recunoscut în societate?

Totodată, acești copii pot fi înscriși în Registrul Civil și în Livretul de Familie, iar femeii i se dă dreptul să aibă câteva zile de concediu de maternitate, ceea ce îi recunoaște, în mod legal, rolul de mamă. Totuși, o femeie se consideră mamă din momentul în care află este gravidă, că există un bebeluș ce se dezvoltă în uterul ei. De ce nu i s-ar recunoaște acest statut de mamă chiar și după moartea acestuia?

Acest concediu este binevenit pentru mamă, pentru a se putea reface fizic și emoțional după o asemenea piedere…deși viața ei nu va mai fi niciodată la fel ca înainte.

Doar că la noi în țară, toată această grijă pentru traumele suferite în urma pierderilor gestationale timpurii nu există. Și nu există pentru că nu credem cu adevărat că acei copii merită să fie recunoscuți, că merită să primească locul lor în familie și pe deasupra, că mamele lor au nevoie de un anumit timp de refacere, pentru a putea reveni la viața de zi cu zi. Sarcina în sine și apoi avortul reprezintă evenimente solicitante pentru acele mame, iar un doliul ascuns, negat, nepermis se manifestă mai devreme sau mai târziu.

Din păcate, după un avort, femeile sunt încurajate să meargă la lucru cât mai repede, crezand că jobul le va distrage atenția și le va prii, numai că toată această grabă de a reveni la cine erau poate avea efecte neplăcute la nivel fizic sau psihic.

Este exact ca în orice alt proces de doliu….diferența este că fiind atât de mic bebelușul, nu are chipul și asemănarea pe care părinții și-au închipuit că le va avea.

De fapt, de multe ori, nici nu știu cum arată. Știu doar că a existat, iar acum nu mai este. Vorbim de un proces de doliu față de o persoană imaginară, idealizată, așteptată, ce nu a putut fi cunoscută ca o ființă individuală, căreia nu i se poate atribui niciun chip, nicio voce.

În cartea sa Vocile uitate (Las voces olvidadas), psihologul Mónica Álvarez dezvăluie că pentru o mamă ce își pierde bebelușul în ultima săptămâna de gestație, poate fi teribil să nu îl vadă, să nu își poată lua adio de la el, așa cum se întâmplă într-un proces normal de doliu. Dacă are posibilitatea să îl vadă, să îi cunoască chipul, să îi facă măcar o fotografie, să verifice cu cine seamănă, procesul de doliu va fi mult mai ușor.

Dar pentru o mamă ce își pierde bebelușul în primele săptămâni de sarcină, nu i se permite nici social, nici personal, să își imagineze fiul cu formă umană pentru că ceea ce a expulzat „nu era altceva decât un avorton, ceva oribil, diform, pe care e mai bine nici să nu fie văzut, un monstru.”
În Spania a fost realizat un proiect fotografic foarte emoționant, numit Stillbirth, în care psihologul Norma Grau a fotografiat diferite obiecte ale copiilor ce au murit prea devreme…Părinții povestesc cum, prin intermediul acestor fotografii, au obținut o imagine ce le reprezintă bebelușul. Și datorită acestor fotografii, pot arată acum lumii copilul lor. Aceste fotografii constituie o modalitate de a le arată celorlalți că acel copil face și el parte din familia lor.
Mi-a rămas în minte o frază ce cred că se regăsește pe buzele multor părinți aflați în situația lor: „Suntem părinți orfani, copiii noștri au existat.”
Într-o postare viitoare, voi vorbi despre procesul de doliu și ritualurile ce se pot face în cazul pierderilor gestationale timpurii, pentru a ușura durerea din sufletul părinților.

Este fundamental ca aceastei traume să i se acorde atenția necesară, deoarece lasă urme adânci atât în sufletele părinților cât și în sufletele viitorilor copii ce vor apărea în acea familie după acest eveniment.

Dacă tocmai ai trecut printr-o astfel de experiență dureroasă, te pot ajuta să treci mai usor prin acest proces de doliu.